Aici imi e casa, mult mai departe de uscat, si de nimicul intilnit acolo. Da, aici imi e casa, spre adincuri, spre valurile spumoase ce se zbat ca niste fiare de tiranii stincosi. Si anume aceste lovituri, aceste trasnete puternice imi ofera acel licar de meditatie, in care relizez ca nici macar marea nu imi poate fi prieten. Ea imi da viata dar tot odata ma omoara, si nu regret. Ce poate fi mai frumos decit momentele in care admiram cu gingasie si entuziasm rasaritul a celor mai strlucitoare raze de soare, un vint lin si racoros imi suiera mereu si parca mi-ar sopti ceva, mi-ar deschide sufletul si ar lua cu el intregul amar de al duce departe. Vreau sa vad adincul, sa vad si eu intunericulmarii, caci cea de pe uscat am vazut-o si nu doar o data. Dar diferenta dintre ele e ca acea din mare nu imi face rau dar ma preaslaveste cu puterea de a mai petrece inca o data soarele si al intimpina din nou cu entuziasm din ce in ce mai mult.
