Stăteam într-o zi si mă gândeam...Cum putem trăi fără sa ne vedem propriul chip? Daca oglinda ne minte? Poate ca de aceea apreciem anumite persoane, crezând ca si noi suntem la fel sau ca măcar de apropiem de înfăţişarea lor.
Aşa sunt si eu cu mama mea. Când mă uit în ochii ei, vad infinitul si o sclipire înspăimântătoare. De ce mă sperii mereu când o privesc? Oare nu am fost obişnuită cu perfecţiunea? Părul ei e atât de fin, încât, de multe ori mi-e frică să îl mai ating, deoarece e ceva neobişnuit de plăcut. E abstract sa te uiţi la cineva si sa simti de fiecare dată un fior. Cum de un om poate provoca asta? Glasul ei îmi face trupul sa vibreze si sa se răcească. Din nou mă tem. Pe cine sa mai întreb "De ce?" si acum? Nimeni nu îmi poate răspunde, oricum.
