Intr-o zi de vara langa un parculet,un caine alb ca laptele cu pete negre ca taciunele mi-a atras atentia.A durat ceva sa-mi dau seama de unde vine zgomotul caci era ascuns dupa un copac.Am incercat sa-l mangai dar era asa de speriat incat ii era frica si sa ma priveasca.Recunosc ca era cel mai frumos caine pe care l-am vazut(de data asta pe bune),stiu ca spun asta de fiecare data cand vad un caine, dar sincer nu am mai vazut un caine asa.Nici nu-l pot numi caine caci era asa mic parca era un pisoi.Daca nu imi dedicase cateva latraturi pariam ca este un pisoi.
Avea ochii albastrii,mai albastrii ca cerul,cu un nas roz,mic si umed si cu labutele batatorite pastra o distanta intre noi.Trebuie sa recunosc ca a durat cateva ore sa se acomodeze cu mine si oricat ii dadeam sa manance nu dorea nimic,daca vroiam a plec scotea un scancit adorabil de fiinta chinuita.Nu prea incelegeam ce vroia.In fine,dupa ce a considerat ca isi pierde timpul s-a aporopiat de mine.Va inchipuiti ce a urmat.L-am luat acasa,am devenit prieteni si chiar frati.
