La nord, se intindea covorul primavaratic al marilor paduri. Soarele imbratisa tot acest ținut dintr-un senin albastru intr-o lumină caldă care se transforma in puzderie de smaralde când picura pe frunzele crude ale copacilor. Șuvoaie de păsări treceau zilnic pe deasupra casei mele având mereu același drum: liniștea, siguranța și abundența pădurilor. Deseori cădeam pradă dorinței de a mă duce acolo și de a pierde în luxuriantul ei frunziș. De multe ori stăteam ca hipnotizat in mijlocul unui luminiș, unde un râu sculptase in piatră dantelării ciudate și intortocheate. Raul venea dintr-o peșteră ca un fir mic de apă ca apoi să prindă in cursul lui cateva alte fire de apă care se țeseau intr-o impletitură înspumată și, după o luptă aprigă dată cu bucățile mari de rocă, se prăbușea nervos într-o cascadă care-l domolea cu totul. În jos de cascadă, pădurea il purta mai departe, mult mai departe, în unduiri line unde se adăpau căprioarele. Treceau intr-o clipa, cete sure, câteodată învăluite in lătraturi și urlete, și se topeau in miezul pădurii. Fâlfâri sumbre sau delicate spintecau aerul sau se furișau incet in ascunzisul umbrelor pădurii. De undeva, pierdute în marea cea verde, se ridicau stanci de calcar. In primele semne ale dimineții, stancile devin sângerii, apoi roz, ca un obraz delicat de fată, iar după, stralucesc alb ca laptele in lumina puternică a amiezii. Spre seara, in dansul repezit al culorilor de la apus, isi schimbă de nenumărate ori nuanța, oferindu-mi un joc de lumini feeric. Pădurile se intind până departe, pe coame ușor unduite, trimitându-și chemarea tainică oricui dorește să o audă.
