Cerescul ghem de aur intreaga lui urzeala
Si-a depanat-o-n fire de foc stralucitoare
Ajuns la pragul zarii gol, fara de beteala.
Rostogolit din ceruri, apune pe pogoare.
Strangandu-si, friguroase, foitele marunte,
Se-nchide-ncet trifoiul si floarea de tintaur.
Din sesurile sure urcand grabit spre munte,
Amurgu-n mers despoaie colinele de aur.
Acolo unde calca se stinge o comoara,
Se face vanat plaiul pe care se tot suie,
Si, dupa el, tacute, din codri se strecoara
Un lung alai de umbre pe orice cararuie.
Sosit pe prispa culmii o clipa cata-n urma,
Zorind sa-si stranga cardul de umbre intins pe cale,
Ca un cioban ce-si cheama cu grija-ntreaga turma,
Apoi din nou porneste si scapa devale.
Abia pe munti atuncea mai falfaie lumina,
Ca pasarea ranita zburand din stanca-n stanca...
Pe urma ei, din hauri urcand navalnic colina,
Cu-o falca-n cer s-o prinda, alearga Noaptea inca,
Alearga si inghite de ciuda razbunarii
Toti fulgii de lumina imprastiati pe creste
Se-nchid apoi deodata ocolurile zarii,
Cu trambe de-ntuneric cazute far' de veste
Navoade lungi de umbra stau lumile sa-ncapa,
Tot cerul prefirandu-l ca unda pe prundisuri,
Din funduri nepatrunse tragand ca dintr-o apa,
O misuna de stele ce ies la limpezisuri.
(1921)
