Prietenii mei sunt cei mai tari la spus povesti. In fiecare zi ne strangem la un suc si cate unul spune cate o poveste pe zi. Astazi trebuie ca Radu sa spuna o poveste. Toti suntem entuziasmati deoarece Radu are cele mai frumoase povesti. Ne adunam toti sa ii ascultam povestea. Si Radu incepe sa povesteasca:
-Intr-o zi de toamna, exact ca aceasta, ma plimbam cu Mircea pe o alee din parc. Era o zi foarte mohorata, soarele se ascundea in spatele norilor, nici un pic de lumina, nimic. Doar nori negri si atat. Mircea spunea ca va incepe ploaia si ca trebuie sa ne grabim spre casa.
Stai linistit, zic eu. Suntem in parc, ne putem adaposti sub un copac. Si la aceste vorbe, cerul si-a spus cuvantul si a varsat ploaia sa cea rece. Noi, ne-am adapostit sub primul copac pe care l-am vazut. Si cand ne era lumea mai draga, apare o haita de caini, flamanda se parea, si incepu sa ne alerge. Noi am luat-o pe prima poteca pe care am gasit-o si ne-am afundat tot mai mult in padurea aului, o padure mare si cu pomi foarte desi. Caini nu ne mai urmareau si nici ploaia nu ne mai uda. Singura problema este ca ne ratacisem. Nu stiam de unde am venit, unde suntem si unde trebuie sa ajungem. Am petrecut 2 ore in padure. Eram infrigurati si speriati. Deodata o lumina ne bate in ochi. Era paznicul parcului. Parcul se inchisese de 30 de minute. Ploaia se oprise de ceva timp, asa ca am ajuns acasa in conditii decente. Din aceasta intamplare ne-am ales cu o sperietura zdravana si cu o raceala cumplita.
Radu ispravi povestea. Toti au ramas surprinsi, inclusiv eu.
