Poet inscris in directia literara manifestata in literatura romana in perioada postbelica (anii '60-'70), Nichita Stanescu dezvolta in versurile sale o viziune originala si neasteptata asupra temelor deja consacrate ale liricii.
Un exemplu in acest sens este si poezia „Inapoierea cheii'', a carei tema centrala - iubirea - este sustinuta prin complexul de sentimente ce i se asociaza: dor, regret, tristete, nostalgie, durere. Eul liric aflat in ipostaza confesiva (mi-, sa pot) isi constientizeaza si chiar isi contempla estetic suferinta, transformand-o in obiect al poeziei.
Simplitatea aparenta a textului este data, la nivelul structurii, de versul liber - fara rima, fara ritm, cu masura variabila - prin care se obtine efectul rostirii spontane si sincere. Desi sunt prezente putine figuri de stil - specificul liricii stanesciene vine mai degraba din utilizarea unui vocabular simplu, chiar prozaic, si din manuirea limbii poetice sub forma unor jocuri verbale subtile -, se distinge, totusi, repetitia asimetrica a cuvantului dor, care devine si purtator de mesaj al poeziei prin reluarea in versul „Mi-e dor''. Un alt mijloc stilistic bogat in semnificatii poetice este definitia metaforica. Astfel, prin structura strofica „Tristetea, ea,/ nu este gand/ ea lucru este'', poetul confera o materialitate grea in sens propriu trairii sale, exprimand intensitatea tristetii, tot asa cum „durerea vietii/ e un lucru, - / nu contemplarea lui''.
Textul „Inapoierea cheii'' reprezinta, asadar, o meditatie confesiva, cu note nostalgice si duioase, pe tema destramarii cuplului si a neputintei indragostitului in fata poverii amintirilor.
